Updates, Live

Friday, February 29, 2008

Un oras in contrapunct

Biserica Alba
Am pornit-o de pe Calea Victoriei, din dreptul Bisericii Albe. Voiam sa revad casele pe care le stiam de amar de vreme - blocul in care am locuit in copilarie este foarte aproape.

O strada incarcata de istorie mare si mica. Oameni si intamplari dintr-un trecut indepartat, dintr-un trecut din ce in ce mai apropiat, dintr-un trecut recent, din anii nostri. Fiecare epoca si-a pus pecetea aici, in avalansa de nume care s-au perindat pe placile indicatoare ale strazii, in alaturarea aiuritoare de case batranesti, de vile si de blocuri; blocuri interbelice, blocuri din anii saizeci, blocuri din anii saptezeci; fiecare casa si-a trait un destin al ei, care s-a tot schimbat si care se desfasoara mai departe cu intorsaturi neasteptate.

Sirul de intamplari incepe cu mult inainte sa apara strada aceasta. In fata Bisericii Albe s-a petrecut un moment dramatic din viata lui Mihai Viteazul. Nu era inca domnitor, doar Ban al Craiovei, fusese osandit la moarte, pedeapsa trebuia sa fie indeplinita in fata bisericii. S-a comportat cu multa demnitate, multimea a fost castigata de darzenia lui. Ziua de osanda a devenit atunci o zi a triumfului.

Istorii vechi, aburite de legenda. Si apoi alte si alte intamplari, de-a lungul vremii, pana la istoriile zilei de azi, aburite de zvonuri.

Iar casele, si oamenii, si intamplarile, se amesteca in sufletul meu cu oamenii pe care i-am cunoscut, si cu intamplarile la care am fost eu martor.

Sediul UNITER
Cladirea aflata in spatele Bisericii Albe: astazi este sediul UNITER. Am intrat acolo odata prin 1997 sau 1998. Stiam ca in 1989 fusese vila lui Zoe Ceausescu, dar pentru mine locul insemna altceva: o colega de clasa locuise acolo, candva de mult. O fata inalta si bruneta, foarte serioasa, care venea la fiecare serbare scolara pe scena liceului si canta la pian. Era plecata de mult de tot din Romania, iar acum ma aflam prima oara in casa in care ea locuise odata si priveam uimit camerele imense, incercand sa mi-o imaginez acolo.

Un pic mai departe, pe acelasi trotuar, un bloc mic, numai trei etaje, superb prin echilibrul solutiei arhitectonice. Construit probabil prin anii treizeci. O cladire in acelasi timp cocheta si riguroasa: nici un element arhitectonic nu este de prisos. Si o alta amintire, tot o colega de scoala. Treceam pe acolo cu alti baieti, colega a aparut odata la una din ferestrele blocului si a strigat voioasa dupa noi.

Pe trotuarul celalalt se afla Intrarea Biserica Alba, care duce in spatele blocurilor din Piata Amzei. Pe colt era restaurantul Caviar. A disparut de mult, a fost inlocuit de un atelier de arte grafice, care s-ar putea sa fie acolo si astazi. Usa este inchisa si acoperita de o perdea groasa.

Intrarea Biserica Alba
Si imi amintesc de un baiat care avea vreo cinci sau sase ani si intrase din greseala la Caviar. S-a speriat si a inceput sa planga. Un domn a zambit si l-a poftit la masa. Nu a vrut sa stea. Plangea mai departe. Domnul i-a oferit un pahar de sifon. Nu a vrut sa il bea. Se speriase ca va deveni de acum betiv. Domnul l-a intrebat unde locuieste. Statea aproape, asa ca domnul l-a luat de mana si l-a condus acasa. Pe drum au vorbit de una, de alta, ca niste barbati ce erau.

De cate ori treceam prin fata Caviarului, vechea amintire imi revenea, si priveam inspre inauntru ca spre un alt taram, un loc in care caviarul, sampania, vinul sau coniacul se amestecau in fum de tigari si poate in sunetul unei mici formatii de jazz, un taram de nisipuri miscatoare in care toate certitudinile de afara deveneau relative. Sigur ca de vina era amintirea aceea de demult, care imbraca locul intr-o sugestie de paradis pervers, am reintrat dupa multi ani, eram de acum inginer si lucram pe un santier, am fost acolo cativa colegi si colege, era un local la fel de cuminte sau de nazdravan ca orice alt local.

M-au trezit din amintiri doi tineri care mi-au aratat ramasitele unei case pe care o stiusem. Distrusa de un incendiu acum cativa ani. In spate fusese odata o curte imensa ocupata de camionari, pe care i-am apucat in copilarie. Pe vremea aceea camioanele erau cu cai, bine inteles. Acum se vedeau blocurile din Piata Amzei.

Baiatul acela mic vazuse intr-o seara o batrana sprijinita de gardul casei si se oprise milos sa o intrebe daca are nevoie de ceva. Batrana daduse din cap ca nu. Baiatul scosese un leu, dar batrana era pur si simplu o doamna care obosise si dorea sa se odihneasca un pic.

Casa cu noroc
Cei doi tineri ma vazusera cu aparatul de fotografiat in mana: domnule, faceti-i o poza si casei asteia. Ce bafta au unii! I-a luat casa foc si nu-l mai doare capul, traieste boiereste din asigurari! Casa asta, domnule, este o minune a tranzitiei: fa-ma doamne cu noroc si arunca-ma in foc!

Cred ca odata de mult strada se numea Alexandru Lahovary. Cred, pentru ca incepe din Piata Lahovary. Nu am apucat-o cu numele de demult. Prin anii cinzeci strada se numea Kuibisev. Tarziu de tot am aflat un pic mai multe despre Kuibisev. Stiam vag ca a fost unul din activistii mai de seama ai Partidului Bolsevic; mai bine zis banuiam, pentru ca asta era singura explicatie pentru care o strada putea primi in anii aceia numele de Kuibisev. A fost intr-adevar unul din secretarii Comitetului lor Central prin anii douazeci, cu alte cuvinte unul din adjunctii lui Stalin. Mai multe nu stiu despre el. De curand am dat pe web de un video cu imagini de la funeraliile lui, in 1935. Mi-am inchipuit ca era un video alcatuit de vreun nostalgic, insa alaturi era alt video, cu vizita lui Molotov la Berlin, in 1939. Asadar autorul parea sa fie mai curand cineva care incerca sa inteleaga mai bine epoca, in toate intorsaturile si toate dedesubturile.

La un moment dat strada a incetat sa mai fie Kuibisev si a devenit strada Cosmonautilor si asa a ramas pana dupa 1989, cand a capatat numele pe care il poarta azi, George Enescu.

Cand s-o fi construit casa aceasta? Cred ca pana in Primul Razboi Mondial. Am trecut de atatea ori pe langa ea si parea imbatranita si nostalgica. Acum jos este o cafenea, iar la etaj o firma. Frumusetea casei este acum pusa in valoare, dar parca nu mai apartine epocii in care s-a nascut. Trecutul ei este imbracat de prezent cu o nota de siguranta de sine usor aroganta. Si totusi, frumusetea nativa a casei reuseste sa domine.


Pe trotuarul celalat, Casa Veche.

Pare sa fi fost pe vremuri o gospodarie mare de tot, alaturi de curtea din stanga mai era o curte in spate, cu tot soiul de acareturi - un gang de pe strada Mendeleev te conduce la curtea aceea, azi impartita de cladirile care au mai aparut intre timp. Va fi fost aici acum doua sute de ani vreun caravanserai la care opreau negustorii, isi dejugau carutele si stateau la taifas, in timp ce fierarii si potcovarii purtau de grija la ce era de reparat? Vor fi fost acolo grajduri si magazii? Poate aici erau lasate oarece marfuri, la pastrare, sau pentru a fi revandute. Poate erau cuptoare cu vetre mari, pentru pita, poate pivnita adapostea butoaiele de vin si de tuica? Poate erau aici sfaturi de taina, sau poate unii isi depanau povestile, pe care altii le ascultau cu ochii mijiti de oboseala drumului si de aburul vinului. Cine sa mai stie?

Acum este acolo un restaurant cu specific italienesc, asa ca am inchis ochii sa imi inchipui ce era pe la 1800. Numai ca ochii mintii mi-au desfasurat o alta priveliste. In anii cinzeci aici era printre altele si un mic magazin unde se vindea iaurt. Iar pe perete era un afis nostim: un mos vanjos, cu o barba alba uriasa, cu obraji rumeni, un soi de cowboy vesel, statea rezemat in afis de o tejghea, cu un borcan de iaurt in mana. Cine cu iaurt se hraneste, 104 ani traieste, glasuia afisul.

Am deschis ochii, si mi-am amintit de covrigaria care a fost la inceputul anilor nouazeci, inlocuita apoi de restaurant.

Si atunci am inceput sa inteleg. Am inceput sa inteleg dece mi-a fost atat de greu sa scriu despre toate acestea in asa fel incat sa se lege intre ele.

Pentru ca fiecare epoca isi are vocea ei, iar vocile acestea creaza o polifonie bizara, fara nici un fel de randuiala, fara nici un fel de disciplina. Aceeasi casa se metamorfozeaza continuu, inainte si inapoi in timp, fiecare epoca isi canta povestea ei, iar infasuratoarea pare sa fie sirul propriilor amintiri.

Si pana la urma strada aceasta incepe sa imi arate ce sunt de fapt Bucurestii: un oras in contrapunct.

(Bucuresti)

The Oils on Panel of Jorge-Alberto

Jorge-Alberto: La Caffetiera
La Caffetiera, oil on panel

Jorge-Alberto Gonzalez, born in Cuba, lives and works in Baltimore. He has a lifelong fascination with the drama of light and the deception of illusion.



Jorge-Alberto: This Pear
This Pear, oil on linen on panel


{Principle Gallery)

Labels:

Tuesday, February 26, 2008

The Five Most Important Books for Diane A.

Diane AckermanI found this in the last issue of Newsweek. And I found the perspective of Diane A. so refreshing that I was marveled on the spot... her perspective on life, on nature, on spirit, her mix of poetry, genuine mysticism, subtle sensuality... well, but I have the feeling that you would ask me, who is Diane A.?

Diane Ackerman wrote An Alchemy of Mind, presented by her as a poetics of the brain based on the latest neuroscience. Newsweek considers the book as a rhapsodic work of philosophy.

She wrote also Deep Play, which considers play, creativity, and our need for transcendence. Says Mrs. Ackerman, the spirit of deep play is spontaneity, discovery, and being open to new challenges.

Well, she wrote also some other books, kind of essays witnessing a poetic feeling of some scientific facts. Life appears in her books as a flow of unexpected marvels: she has a sensuous feeling of nature and of spirit.

The most recent book of Diane Ackerman is The Zookeper's Wife: the true story of a zookeeper who hid 300 Jews from the Nazis. It resulted a tale of people, animals, transcendence, and subversive acts of compassion (you can read an excerpt in Newsweek).

Here is Diane Ackerman's list of five most important books (the list appeared in Newsweek):


And a book that you always return to: Twenty Love Poems and a Song of Despair, by Pablo Neruda, romantic sambas, magical imagery, it's perfect to share with a sweetheart.


(A Life in Books)

Friday, February 22, 2008

Dialog pe sticla


Magazinul Auchan, aproape de Bulevardul 1 Decembrie 1918

Pe geamurile magazinului Auchan se oglindesc blocurile construite prin anii saizeci sau saptezeci. Noul vine in forta si se amesteca in ce gaseste: Auchan-ul in blocurile care arata la fel de la Berlin pana la Vladivostok. Dialogul se poarta pe fatada de sticla.

Seara orasul este luminat multicolor de firmele si reclamele dela parterul blocurilor. De la etajul intai in sus, cenusiu.


Blocuri pe Bulevardul Camil Ressu

In schimb fatadele blocurilor impozante din perioada interbelica sunt acoperite de reclame de sus pana jos si isi pierd tot fasonul.


Bloc pe Bulevardul Lascar Catargiu, arhitect: Alexandru Crivez

Ce a ramas din Bucurestiul de pana acum zece ani? Cred ca exista un spirit al lui, care traverseaza veacurile, in ciuda epocilor care se succed si care se ignora una pe alta. Il voi gasi?

Are dreptate Lebbeus Woods? El se gandeste la alte orase, dar nu asta conteaza. Un oras a fost distrus de razboi. Altul de un cataclism, natural sau social. Ar trebui Bucurestiul sa isi asume integral trecutul si sa inteleaga faptul ca vina distrugerii apartine intregii generatii? O strategie de deconstructie, in care toate spatiile virane de la demolari sa ramana virane? Sau poate umplute de monumente ale deconstructiei? Locuri de meditatie? Pentru noi, ca sa ne intelegem pe noi insine? Ca sa intelegem ca nu mai putem recladi ce a fost distrus? Si ca nu putem sa ne mai decidem viitorul pentru ca suntem bolnavi de trecut? Iar generatia de dupa noi sa poata porni proaspat?

Cred ca nu e posibil. Timpul nu are niciodata rabdare. Nici rusine. Daca vrei sa intelegi Bucurestiul de azi, gandeste-te la Hong-Kong.

Dar spiritul orasului ramane. Incerc sa il gasesc. Stiu ca e foarte departe de ce imi inchipui ca ar putea fi.

(Bucuresti)

Lebbeus Woods



Lebbeus Woods:Architecture and war are not incompatible. Architecture is war. War is architecture.

Here is his blog. I think at Bucharest: could the ideas of Lebbeus Woods be a solution for the city? I don't think it could be possible.



(Bucuresti)

Labels:

Thursday, February 21, 2008

Bucuresti, prima fotografie



Penny Market, pe Bulevardul 1 Decembrie 1918


Prima zi din nou in Bucuresti. Am o senzatie stranie. Si anul trecut am avut-o. Stiu ca dureaza o zi, doua, apoi va trece. De vina este si oboseala drumului lung cu avionul, facut cu o zi inainte. Si diferenta de fus orar.

Parca m-as astepta sa fie o alta planeta si ma mir ca tot ce vad si aud, toate semnalele care vin imi spun ca sunt pe aceeasi planeta. Ceasul meu biologic ma avertizeaza ca trebuie sa fiu atent: alta planeta. Semnalele din jur ma descumpanesc: aceeasi planeta.

Asadar, la doua dupa masa eram in aeroportul din Washington. Avionul trebuia sa plece la ora cinci. Am baut in tihna un pahar de vin la unul din restaurantele din aeroport. Vin californian, excelent. M-am mai uitat prin magazinele de acolo, prin librarie. Am fost invitati la avion. Pe la cinci si jumatate ni s-a spus ca avionul are o problema tehnica si ca este asteptata o echipa de mecanici. Pe la sase si un sfert ni s-a spus ca trebuie sa coboram, avionul nu va mai zbura. Un avion urias, eram cateva sute de calatori. Un alt avion, sosit din Beijing la opt seara, inlocuieste avionul nostru. Plecam la zece seara. Ajungem la Frankfurt la unsprezece dimineata. Avionul pe care trebuia sa il iau mai departe spre Bucuresti a plecat de o ora. Noroc ca mai exista o alta cursa, la ora doua. Ajung la cinci dupa masa la Bucuresti. Ceasul meu biologic este inca acordat pe ora Washingtonului: zece dimineata.

Am cunoscut cativa romani. In general lucreaza pe vapoare, vin in concediu. Un baiat din Predeal, l-am cunoscut pe aeroportul din Washington. Doua doamne din regiunea gagauza a Basarabiei, vorbind intre ele intr-un amestec de rusa, turca si romana. Cea tanara este stabilita in California, maritata cu un turc. Mama ei a fost in vizita la ea. Mama vorbeste mai mult romaneste. Cateva fete din Chisinau, pe aeroportul din Frankfurt, se duc undeva la munca prin Europa. Vorbesc intre ele ruseste cu expresii romanesti intercalate mereu. Un tanar care este ofiter pe un vapor spaniol, se intoarce si el in Bucuresti.

Dar asta a fost ieri, pe drum. Formalitati la granita, probleme cu avionele, zbor peste Atlantic, cunostinte cu romani care vorbesc romaneste, cu romani care vorbesc amestecat ruseste si romaneste, ba chiar si turceste, fuga nebuna de-a lungul fusului orar (sau poate de-a latul), totul comprimat intr-o zi.

Trebuie sa o iau pe indelete. Scot aparatul si fac prima fotografie. Penny Market, in spate se construieste un mall. Sunt pe aceeasi planeta de pe care am plecat ieri. Oare?

Uremaza a doua fotografie; in spate se vad niste blocuri. Construite poate prin anii saizeci, mai sigur insa prin anii saptezeci. 1 Decembrie a fost mai intai Bulevardul Macaralei.







(Bucuresti)

Wednesday, February 20, 2008

Afise si Insemne

Zica orice cine-o vrea,
Eu o tai spre Canada!




Multi nu vor fi de acord, dar asa e.



Echipa de aur a Ripensiei din anii treizeci



Cu Mihaela Radulescu avem trei optiuni pentru viitor



Decebale, esti razbunat!
(un nou episod in lunga istorie a razboaielor daco-romane)




(Bucuresti)

Tuesday, February 19, 2008

Stories from BUZZ

The Terrace, on Slaters Lane


I was there this Sunday. I had a cup of coffee and I read the Post. The other folks were working on their laptops. I'd like to show you more coffee-shops like this one: the common thing is that they are not Starbucks! To be honest, I got addicted to Starbucks coffee. It's time to find the my lost freedom.


The Shopwindow, inside BUZZ




The Menu, over the Shopwindow




The Lounge





The Ceiling




Damenportrait mit Laptop



View of Rustico




(Alexandria)

Monday, February 18, 2008

Un zambet



Turnul Baratiei



La Baratie exista pe peretele din stanga, imediat langa intrarea in biserica, un crucifix pe care Christos apare neasteptat de voinic. Fiecare din noi se apropie de istoria sacra cu sensibilitatea sa proprie. Exista o biserica catolica in New York, chiar la capatul sudic al Manhattanului, in care cele paisprezece statiuni ale Caii Crucii par plasmuite de vreun mester ardelean: seamana cu icoanele pe sticla din Maramures sau din Bihor. De fapt autorul lor este un artist irlandez, care nu ne-a cunoscut tara. Uneori exista canale subtile de comunicatie intre artisti care nu se cunosc, dar au sensibilitati apropiate.

Turnul Baratiei si zidul acela care pare de cetate ardeleneasca, cu tot soiul de camari boltite.... va fi fost la inceput zidul de jur imprejur? Cetatea Catolica din Cetatea lui Bucur? Sa spun drept, biserica imi pare destul de urata arhitectural, dar este incarcata de istorie.

Pe peretele din dreapta, inspre altar, exista o placa de marmura asezata in memoria episcopului Angelo Parsi. Titlurile sale ecleziastice te coplesesc. Episcop de Nicopole, Administrator Apostolic al Valahiei, Comite Roman, Prelat Personal al Papei Pius IX. La mijocul veacului al nouasprezecelea Bucurestiul capatase brusc importanta in complicatele ecuatii europene, cancelariile apusene intelegeau deodata ca aici era un punct nodal intre Viena, Petersburg si Stambul. Roma trebuia de acum sa aiba la Bucuresti un reprezentant permanent. Episcopii catolici de Nicopole stateau din ce in ce mai mult in capitala Tarii Romanesti. O componenta importanta (poate chiar majoritara) a comunitatii catolice din Muntenia vremii aceleia a fost componenta bulgara.

S-au asezat multi bulgari prin partile noastre, veniti cu gradinarit sau cu alte indeletniciri, in prima jumatate a veacului al nouasprezecelea, atrasi unii de oportunitati economice, altii cautand sa fie mai departe de rigorile sistemului otoman. Unii dintre bulgari erau ortodocsi, altii catolici; s-au romanizat de mult, dar au ramas fiecare la credinta lui. Sate ortodoxe si sate catolice. Unele au fost cuprinse de mult intre hotarele Capitalei. Cimitirul Giulesti-Sarbi este ortodox. Era o asezare de bulgari acolo. Romanii le ziceau sarbi. Biserica catolica dela Dudesti-Cioplea a fost tot bulgareasca, o vreme a fost biserica episcopului nicopolitan. La Popesti-Leordeni este o mare biserica catolica. Iar nu departe de Baratie (care era biserica catolicilor maghiari din Bucuresti), se afla Biserica Ortodoxa Bulgara Sfantul Ilie, in fundul unei curti de pe strada Doamnei. Cum au ajuns o parte din bulgari sa fie catolici, asta e mai greu de deslusit. Cred ca lucrul acesta s-a intamplat acum vreo patru sute de ani, banuiesc ca sunt urmasii bogomililor, dar nu are rost sa ma avant intr-un domeniu in care nu am informatii deloc.

Pana la urma Bucurestiul a devenit si el centru diecezan catolic. La capela Cimitirului Bellu Catolic exista o placa de marmura care ii pastreaza memoria celui care a fost primul Arhiepiscop Romano-Catolic de Bucuresti, Ignazio Paoli (si el fusese inainte Episcop de Nicopole).

Si comunitatea catolica din Bucuresti s-a dezvoltat, a aparut Catedrala Sfantul Iosif si Palatul Arhiepiscopiei, au aparut scolile catolice dela Sfantul Iosif si Sfantul Andrei: profesori erau Bruderii. Era o congregatie care luase fiinta in Franta, intemeietorul ei a fost Sfantul Jean de La Salle. Calugarii apartinand acestei congregatii nu deveneau niciodata preoti: rostul lor era sa fie profesori. Erau Fratii Scolilor Crestine. La Bucuresti i-a adus chiar episcopul Angelo Parsi. Veniti dinspre Viena, asa ca lumea de aici le-a zis Bruderi, si Bruderi au ramas pana in vremea copilariei mele. Nu mai erau de acum recunoscuti de stat, activitatea ordinelor si congregatiilor catolice fusese interzisa, locuiau in Palatul Arhiepiscopiei, dar nu mai puteau purta straiele calugaresti. Se ocupau de cateheza copiilor catolici.

Cum va fi strabatut Biserica Catolica anii comunismului? Sunt multe de spus. Au fost si perioade foarte grele, au fost si perioade mai usoare. Au existat si ticalosi, au existat si oameni care au traversat anii cu demnitate, au existat si cei care au facut compromisuri mai mici sau mai mari, au existat si sfinti. Gradina Domnului e mare si e loc pentru oricine.

Despre perioada comunismului s-a vorbit si se va mai vorbi. Este treaba istoricilor sa descalceasca totul si sa ne lamureasca. Eu nu sunt istoric si nu vreau sa vorbesc decat despre ceea ce stiu eu.

Asa incat o sa va povestesc despre doi oameni pe care i-am cunoscut. Este o poveste foarte trista, dar care s-a terminat cu un zambet a carui amintire o sa o port totdeauna.


Biserica Italiana

Prin 1992 am vazut afisat pe grilajul curtii Bisericii Italiene un articol din ziarul Curierul Catolic. M-am oprit sa il citesc. Relata o convorbire pe care ziaristul o avusese cu unul din bruderi. Bruder Augustin povestea despre anii in care fusese inchis si despre cei cu care fusese impreuna in puscarie. Unul dintre ei fusese Parintele Anton Demeter. Am tresarit citindu-i numele. Il cunoscusem. Un preot de terizeci si trei de ani, care disparuse brusc de la Sfantul Iosif, prin 1958 sau 1959. Nimeni nu avea curajul sa imi spuna ceva despre el, pana la urma am aflat ca fusese arestat si condamnat la 25 de ani munca silnica. Peste cativa ani cineva mi-a spus ca Parintele Demeter murise in inchisoare.

Si dupa foarte multi ani am aflat ca de fapt nu murise, traia acum intr-un sat din Moldova, dar era paralizat.

Nu il cunosteam pe Bruder Augustin, dar m-am hotarat sa ma duc la el sa il intreb despre Parintele Demeter.

Bruder Augustin locuia in Palatul Arhiepiscopiei. Era foarte batran si suferise un atac cerebral cu cativa ani in urma, dar isi revenise. Umbla insa destul de greu. Fusese profesor de limba germana la scoala dela Sfantul Iosif. Prin 1958, toti bruderii au fost fie condamnati politic, fie deportati in Baragan. Dupa iesirea din inchisoare a fost angajat la dispeceratul Salvarii, unde a lucrat pana la pensionare.

Era un om intelept si bland. Avea o inteligenta ascutita si de aici o ironie naturala, care ar fi sfichiuit, dar era intodeauna coplesita de blandete. Aveam sa il cunosc din ce in ce mai bine, m-am dus foarte des sa il vizitez, pana ce ne-a parasit pentru totdeauna. Avea o intelegere extraordinara a oamenilor si intamplarilor; un altul ar fi devenit poate un cinic, dar la el intelegerea aceasta mergea mana in mana cu bunatatea. Si era extraordinar de distins, insa fara nici un fel de emfaza.

L-am intrebat de Parintele Demeter. M-a sfatuit sa intreb de adresa lui la cancelaria catedralei.

Dupa cateva zile eram in tren in drum spre Moldova. Dela Roman am luat un autobuz care m-a lasat in satul unde aflasem ca locuieste preotul. Am trecut pe langa cimitir, am intrat oleaca, am spus o rugaciune la unul din morminte, ales la intamplare, apoi mi-am continuat drumul. Am ajuns in dreptul bisericii, cineva mi-a aratat casa in care locuia preotul.

L-am gasit, asezat in pat, paralizat, un batran cu o barba uriasa. Nu ma mai tinea minte, bine inteles, dar era un om grozav de deschis, asa ca discutia dintre noi s-a desfasurat dela inceput fara nici un soi de retinere.

Mi-a povestit despre seara in care fusese arestat, despre proces. Dupa condamnare a fost scos din celula pentru ceea ce se chema supliment de ancheta. Un locotenent tanar de securitate l-a lovit cu o ranga in sira spinarii. Tine, bestie, si o sa ma tii minte. L-a tinut minte, pentru ca din asta i s-a tras paralizia. La inceput a ramas anchilozat cu genunchii la gura. A fost dus la spital, dupa cateva operatii succesive a ajuns in starea in care traia de aproape treizeci de ani: imobilizat in pat, putea sa se mute singur pe un fotoliu cu rotile, dar cineva trebuia sa il ia de pe fotoliu si sa il aseze in pat. In fiecare dimineata cineva venea sa il transporte cu fotoliul pe rotile la biserica, unde spovedea.

Venea lumea la el de departe, pentru spovada sau pentru sfat.

Am fost doi ani la rand sa il vizitez. In al treilea an a fost adus pentru o zi la Bucuresti, cu un microbuz al seminarului franciscan din Roman. Urma sa participe la un pelerinaj la Lourdes, avea sa parcurga drumul cu un autobuz, asezat pe fotoliul cu rotile, ajutat de credinciosi.

Am fost cu el toata ziua aceea prin Bucuresti. Avea de trecut pe la un preot greco-catolic cu care fusese impreuna in inchisoare, apoi pe la Catedrala Sfantul Iosif si apoi seara pe la biserica catolica din Bucurestii Noi, unde fusese candva paroh. Avea sa celebreze acolo slujba liturghiei, asezat pe fotoliul pe care nu avea cum sa il paraseasca.

Soferul microbuzului urma sa se intoarca in seara aceea inapoi la Roman, asa ca se grabea. Am ajuns la Sfantul Iosif si am vrut ca Parintele Demeter sa il vada si pe Bruder Augustin. Asa ca odata ce am ajuns in curtea catedralei, am zbughit-o pe scari pana la etajul patru, unde locuia bruderul. Omul a inceput sa se imbrace ca sa coboare.

Soferul ma tot anunta ca nu mai are timp. Il tot rugam sa mai astepte, stiind cat de incet se misca Bruder Augustin. Am mai fugit pe scari de vreo trei ori la el. Pana la urma a inceput sa coboare pe scari, usor, usor.

Intre timp lumea aflase ca era acolo Parintele Demeter. Il cunosteau multi. L-au inconjurat, si-au amintit de anii tineretii. Bruder Augustin era un om foarte discret si retinut, insa Parintele Demeter era un om extrem de deschis si de infocat. Asa ca s-a entuziasmat imediat si a inceput sa povesteasca toate prin cate trecuse. Avea de acum peste saptezeci de ani, avea barba aceea rasfirata si uriasa de profet, dar sufletul lui era tot atat de plin cat fusese cand il cunoscusem eu, la treizeci si trei de ani ai lui.

Si deodata cineva a iesit din cladirea arhiepsicopiei si s-a apropiat, usor, usor. Si a inceput sa zambeasca.

Era un zambet discret. Dar il cunosteam de acum. In zambetul acela era totul. Si intelegerea infocarii Parintelui Demeter, ramas tanar dupa atatea incercari, si bucuria revederii dupa atati zeci de ani, si amintirea suferintelor din inchisoare, si constiinta ca era ultima data cand il mai vedea, si constiinta ca aceasta clipa a revederii nu se putea prelungi, pentru ca era doar atat, o clipa.


(Bucuresti)

Aaron Morgan Brown

Aaron Morgan Brown: Wall Painting and Computer
Aaron Morgan Brown has in his paintings humor and style. Look at this painting and say, what is the image of the real, and what the image of a given painted wall?


Aaron Morgan Brown: Art Gallery and Broom
Art Gallery and Broom


Aaron Morgan Brown: Kind of Chirico
Kind of Chirico



Aaron Morgan Brown: Convergence
Convergence



(Principle Gallery)

Labels:

New Works of Di Lorenzo at the Principle Gallery

Dominick di Lorenzo: Americana
I like a lot this first one: it's so Americana!

Dominick di Lorenzo: Williamsburgh Pharmacy on the Leonard Street in SoHoThe second is also cool: a drugstore on the Leonard Street, a bit of the eternal SoHo. I love SoHo!


Dominick di Lorenzo: Industrial LandscapeAnd here, the industrial set on a given roof is the support for an enthusiastic message: the sky is the limit!

Dominick di Lorenzo: Industrial Landscape with Syscrapers in Background




(Principle Gallery)

The Flying Red Horse was sold


The Flying Red Horse of Dominick di Lorenzo was sold. I found it yesterday wrapped and ready to go.

It was one of my favorites at the Principle Gallery. It was hopperesque, but not only: the horse added a fantastic dimension, like the beginning of a fairy tale.








(Principle Gallery)

Madison Street

Lincoln Lodge
Lincoln Masonic Lodge on Madison Street




Townhouses, between West and Fayette Streets





Storage Rooms
Crossing Fayette Street: Storage Rooms






Crossing Henry Street: Esmeralda's, Salvadorian & Mexican Food



Community Market



Crossing Patrick Street: Another Tevel, Hair Studio & Barber Shop






(Alexandria)